Poveste de viață cu Marian Petruța, Președinte N.A.R.P.A. – Asociația jurnaliștilor români din America de Nord și Canada,
„Întreaga călătorie să ajung acolo a fost o adevărată aventură. Era prima dată când plecam din țară, prima dată când zburam cu avionul, prima dată departe de casă. Mai fusesem în primul an de studenție, o singură dată la mare și până la București.
Erau foarte multe lucruri în premieră, mai ales că zburam de la Budapesta și trebuia să fiu pus în fața multor lucruri noi și necunoscute.
Când ne-am apropiat de New York, îmi amintesc și acum, am văzut de sus Manhattanul și turnurile gemene. Era seara târziu, orașul luminat, zgârie norii cu ghirlanda de lumini viu colorate. Eram atât de fascinat că rapid mi-a pierit oboseala.
Am aterizat pe aeroportul JFK și dintr-o dată am simțit că am aterizat într-o altă lume. Mirosul a fost cel care m-a izbit primul. Un miros nou, specific, de metropolă americană, de New York!”
Ana Magdin: Marian, când ai plecat în America și de ce?
Marian Petruța: Am avut oportunitatea de a veni și de a munci în Statele Unite, in anul 1998, pe perioada vacanței de vară. Totul a pornit de la o simplă curiozitate în urma unui afiș de pe un stâlp din oraș. Am profitat de acest lucru, fiind atras de fascinația continentului nord american, de dorința de a explora și experimenta locuri și lucruri noi. În anii ’90, serialul Dallas era extrem de popular în România, la fel și multe alte filme Hollywoodiene. Asta în timp ce atmosfera din România era încă destul de cenușie la sfârșitul anilor ‘90, iar America îmi era un tărâm cunoscut doar din filmele americane și interacțiunea pe care am avut-o cu americanii, care veneau prin România. De fapt, acest ultim motiv a fost și faptul care m-a determinat să încep să învăț limba engleză pe cont propriu.
În școala generală și în primii ani de liceu, învățând rusă și franceză. Mi-am cumpărat prin 1991 un curs de engleză pe casete audio și am început să învăț pe cont propriu. Mai târziu am găsit un curs de engleză prin corespondență din Statele Unite și am continuat să studiez. Pentru că tot vroiam să învăț engleza, în clasa a 11-a de liceu, noi fiind împărțiți, unii cu rusa iar ceilalți cu engleza, am rugat-o pe profesoara de engleză să mă primească și pe mine în grupa ei.
Mi-a răspuns afirmativ, cu condiția să am voie să mă mut de la profesoara de limba rusă. Doamna profesoară de rusă nu s-a împotrivit, și așa am ajuns să studiez mai intensiv engleza, iar când în anul doi de studenție am aplicat să plec în America, profesoara de engleză, doamna Bucșe Marioara, a fost cea care mi-a dat una dintre cele două recomandări de care aveam nevoie. Chiar dacă înțelegeam engleza relativ bine, nivelul de conversație era unul precar. Doi ani la rând, înainte să plec în America, am avut ocazia să mai studiez și să fac conversație cu profesorii americani, de la acel curs prin corespondență, care veneau la Cluj Napoca, pentru a ne învața, în mod voluntar, limba engleză, iar acest lucru m-a ajutat destul de mult.
Ana Magdin: Cum au fost începuturile tale acolo, ce amintiri ai de când ai pășit pentru prima oară pe pământul din „Țara tuturor posibilităților”?
Marian Petruța: Întreaga călătorie să ajung acolo a fost o adevărată aventură. Era prima dată când plecam din țară, prima dată când zburam cu avionul, prima dată departe de casă. Mai fusesem în primul an de studenție, o singură dată la mare și până la București.
Erau foarte multe lucruri în premieră, mai ales că zburam de la Budapesta și trebuia să fiu pus în fața multor lucruri noi și necunoscute. Când am aflat în ce stat urmează să merg, nici nu aveam habar până atunci de existența lui. M-am uitat pe o hartă și mi-am dat seama că, statul Wisconsin era undeva, în zona centrală a Statelor Unite, în preajma marilor lacuri, iar eu trebuia sa zbor până în orașul Milwakee. Din Budapesta, prima oprire a fost la New York, unde am poposit o noapte, la Universitatea Columbia. Drumul a fost istovitor. De la Cluj-Napoca la Budapesta se circula în acea vreme cu niște autobuze invechite, care se chinuiau cu greu să treacă peste Piatra Craiului. Se pleca seara și ajungeai dimineața devreme la Budapesta, iar în iunie, deja era destul de cald. Nu era aer condiționat, te sufocai în autobuz și greu te puteai odihni pe drum. Ziua următoare, obosit și transpirat, stăteai în aeroport până după amiază când era zborul, iar apoi urma să mai zbori vreo 8-9 ore.
Când ne-am apropiat de New York, îmi amintesc și acum, am văzut de sus Manhattanul și turnurile gemene. Era seara târziu, orașul luminat, zgârie norii cu ghirlanda de lumini viu colorate. Eram atât de fascinat că rapid mi-a pierit oboseala.
Am aterizat pe aeroportul JFK și dintr-o dată am simțit că am aterizat într-o altă lume. Mirosul a fost cel care m-a izbit primul. Un miros nou, specific, de metropolă americană, de New York. Un amestec de căldură toridă de vară cu sute și sute de diverse mirosuri pe care nu le mai întâlnisem niciodată. Era ca și sentimentul pe care îl ai când intri într-o mașină nou nouță și e acel miros specific de interior. De la confortul din autobuzul, care ne-a așteptat să ne ducă la destinație, la mașinile din New York care vuiau pe străzile și autostrăzile suspendate, cu serpentine amețitoare, absolut totul era ca și într-un vis.
Campusul Universității Columbia m-a fascinat de-a dreptul, fără sa mă gândesc că peste ani, visul de a studia în America va deveni realitate. Pe lângă imensitatea și complexitatea campusului, un amănunt, efectiv, m-a uluit. Chiar la una dintre intrările principale în clădire, pe hol, erau două computere cu aces la internet, pe care orice student le putea accesa gratuit. Acum, în era digitală și a WiFi-ului, poate părea o banalitate. În urmă cu 20 de ani, pentru cineva venit din România era incredibil. Spun asta pentru că la noi la Universitatea Tehnică, aveam un laborator cu calculatoare, conectate la internet, unde aveam acces doar o jumătate de oră pe săptămână, iar conexiunea era atât de proastă că de multe ori abia dacă reușeam să intrăm și să accesam căsuța de email.
Profesoara care ne supraveghea în sală era parcă un fel de jandarm nazist, care abia aștepta să treacă jumătatea de oră, să strige la noi „Închideți calculatoarele”.
Acolo, în campus, să am acces la computer și internet gratuit mi se părea fabulos. Pentru ei, însă, erau o banalitate acele computere, erau de fapt pentru conveniența studenților care, dacă aveau nevoie, puteau să își verifice pe fugă emailul sau ceva pe internet. Recunosc că am abuzat în acea noapte și în ziua următoare, câteva ore bune acele computere. Tot în acea noapte pe la vreo 2:00 AM, am mâncat și prima felie de pizza newyorkeză și am văzut primii oameni ai străzii împreună cu munții de saci de gunoaie care așteptau pe stradă, tipic newyorkez, să fie colectați de cei de la curățenie.
A doua zi, a trebuit să mă descurc să ajung la aeroportul Newark din New Jersey. Înainte a trebuit să dau un telefon să confirm cu angajatorul la ce oră ajung și când să mă aștepte la aeroport. Telefoanele publice erau diferite de cele din țară, cu care eram eu obișnuit. Aveam o cartelă și căutam unde să o introduc în telefon dar nu găseam unde. Într-un final, am realizat că nu era nevoie să fie introdusă nicăieri, pe cartelă era un număr gratuit pe care trebuia să îl apelez, introduceam numărul cartelei și un cod, apoi puteam forma numărul dorit. Interesant mi se părea și faptul că marea majoritate a companiilor aveau numere de telefon gratuite, un fel de telefoane cu taxă inversă, foarte utile, pentru că puteai să îi contactezi fără să plătești. Am luat apoi, de unul singur, metroul pentru a ajunge la Port Authority, un fel de stație centrală în Manhattan, de unde trebuia să iau un autobuz care mă ducea la aeroport. Am ajuns cu bine la aeroport și câteva ore mai târziu eram în Milwakee, unde mă aștepta o mașină. Spre ghinionul meu, mi-au rătăcit bagajul și a trebuit să completez formularele necesare și să plec fără el. Mi-au dat o pungă cu periuța și pasta de dinți, plus alte câteva lucruri de igienă personală și restul bagajului mi l-au adus după vreo trei zile la locul de muncă, la vreo două ore de condus, adică aproximativ vreo 200 de kilometri.
În aeroport ne-am oprit să mâncăm ceva și îmi amintesc că nu aveam habar ce să comand din meniu. Nefiind obișnuit cu mâncărurile am comandat tot o felie de pizza pentru că era singurul fel pe care îl cunoșteam. Pe drum, eram fascinat de mașinile pe care le vedeam pe autostradă și de autostrada în sine, pe care circulam cu peste 100 km la oră. În plus, în zonă, tocmai ce avusese loc un festival al motocicliștilor și peste tot era plin de motocicliști cu Harley Davidson, care făceau un zgomot asurzitor. Era captivant să le vezi , cu proprietarii lor, majoritatea bărboși, cu cizme și haine de piele, ce fluturau în vânt pe autostradă.
Ana Magdin: Care a fost primul tău loc de muncă și cum te-ai descurcat până când ai câștigat primii bani?
Marian Petruța: Am lucrat ca și ajutor de bucătar, într-o tabără de copii, iar cazarea și masa erau asigurate, așa că nu prea aveam mare nevoie de bani. A doua vară am lucrat și cu copiii, fiind implicat în tot felul de activități recreative și educaționale. Oricum, în prima vară am făcut foarte puțini bani, care n-au acoperit nici măcar cheltuielile de a ajunge acolo. Abia în vara următoare am recuperat integral cheltuielile iar in anii următori, pentru că mi-a placut atât de mult independența, încât mi-am dorit să rămân, lucru pe care l-am făcut după ce mi-am dat în anul 2000, licența.
Experiența de a trăi și munci în America, a fost extraordinară, iar pentru mine asta a contat inițial mai mult decât banii câștigati. Imaginați-vă că eu îmi petreceam de obicei vacanțele de vară la țară, la munca câmpului, în agricultură, mergeam la coasă, la sapă, la pădure după lemne, la tot ce era nevoie prin gospodărie. Faptul că acum lucram în bucătărie mi se părea că sunt în vacanță, mai ales că o parte din zi o puteam petrece la plajă, pe malul lacului.
În bucătărie eram fascinat cât de ușor se făceau mâncărurile. Terminasem Liceul Economic, secția de Alimentație Publică, la Cluj Napoca, și eram familiarizat cu munca în bucătărie, dar aici majoritatea rețetelor erau semifabricate, trebuind doar să le punem în mixer și să adăugăm apă. Carnea și fructele, erau printre puținele ingrediente care veneau crude. Adevărul este că ar fi fost mai greu să hrănești câteva sute de oameni la fiecare masă, dacă ar fi trebuit să prepare totul de la zero. Mai greu a fost până am învățat denumirile la toate preparatele și ingredientele în engleză.
Nu de puține ori mă trimiteau să aduc ceva din camera frigorifică și mergeam dar nu găseam produsul căutat. Americanii erau însă foarte îngăduitori și îmi repetau de mai multe ori până când învățam denumirea lor și unde le găsesc. Unul dintre lucrurile care m-au uimit în bucătărie era faptul că două dintre bucătăresele sezoniere erau de fapt profesoare la școlile din zonă. Pe perioada vacanței de vară, decât să stea acasă, acestea lucrau ca să mai câștige niște bani în plus. Majoritatea angajaților din bucătărie, dar nu numai, erau elevi de 15-16 ani de la școala unde predau cele două profesoare. Pentru mine era de neconceput să mă văd lucrând împreună cu unul dintre profesorii mei din România, într-un restaurant, în vacanța de vară. Pentru ei era ceva normal însă, un loc de muncă și o sursă în plus de venit. Atunci am conștientizat faptul că indiferent de poziție, nu este o rușine să muncești și să faci bani, indiferent de muncă.
Peste ani, am avut șansa să lucrez cu manageri sau cu proprierari de restaurante care erau milionari în dolari dar care la nevoie, în orele de vârf, spălau vase, adunau de pe masă sau munceau orice era nevoie, ca lucrurile să meargă bine. Pe clienți nu-i interesează decât să fie serviți la timp și să se simtă satisfăcuți de serviciul pentru care plătesc. Vă dați seama că atunci când unul dintre patronii mei care era avocat, sau managerul, veneau și munceau cot la cot cu mine, nu îmi mai puteam permite să spun că există ceva ce nu aș vrea să fac, că ar fi prea înjositor pentru mine.
Ana Magdin: Ce ți-a plăcut cel mai mult în America și ce urai în România?
Marian Petruța: Sunt multe lucruri care mi-au plăcut și încă îmi plac. Aș putea, cred, să scriu o carte cu poveștile și experiențele observate de-a lungul anilor. Cred că întâi de toate, independența, cultura muncii și eficiența organizatorică, au fost lucrurile pe care le-am remarcat aici. Să poți să muncești și cu banii câștigați să poți fi independent, este un sentiment extraordinar. Să vezi că economia merge și că și tu ești o mică rotiță din acest mecanism uriaș, care funcționează eficient, este, de asemenea, un sentiment plăcut. Modul simplu în care sunt făcute lucrurile încât ele să îți ușureze și eficientizeze viața, m-au determinat să îmi doresc să trăiesc într-o astfel de societate. În general, chiar dacă nu este totul perfect aici, lucrurile nu sunt lăsate la voia întâmplării. Îmbunătățirea și perfecționarea se realizează în mod permanent. Progresul și schimbările care se fac în mod constant în societate, inclusiv în locuri aparent banale, precum o bibiotecă orășenească, un muzeu sau chiar o carte la școală, sunt evidente. Toate aceste locuri într-un an sau doi vin cu noi îmbunătățiri, cu noutăți, că, daca nu, șansa mare este să falimenteze. Cursul de maketing, de exemplu, pe care l-am făcut acum 15 ani, este aproape de nerecunoscut față de metodele și conceptele noi prezentate într-un curs care l-am luat anul trecut, și-n care am învățat cum se implementează o serie de concepte noi, care au apărut odată cu rețelele de socializare și tehnologia digitală.
Când am văzut că aici se muncește uneori șapte zile din șapte, mi-am dat seama de ce America este unde este. Noi, în țară, doream bunăstarea ocidentului dar cu muncă puțină de 8 ore, 5 zile pe săptămână. Mi-am zis atunci că dacă aici se muncea 7 zile din 7, noi, ca să recuperăm decalajul economic, ar fi trebuit să inventăm ziua a 8-a de muncă. Succesul vine din multă muncă, seriozitate și atenția pe care o dai detaliilor.
Îmi amintesc povestea managerului de la unul dintre hotelurile la care am lucrat, care îmi povestea cum a început prin a lucra ca și bucătar în bucătăria restaurantului iar munca și perseverența l-au propulsat sus. Lucrul care m-a impresionat însa la el, era faptul că muncea cot la cot cu oricare dintre angajati dacă era nevoie, și am avut ocazia personal să-l văd făcând lucrul acesta. Îl puteai întâlni atât în biroul lui cât și prin hotel sau restaurant în orele de vârf când era nevoie de o mână de ajutor în plus. Nu de puține ori am avut ocazia să-l văd debarasând de pe mesele clienților în restaurant sau aranjând o nouă masă pentru a putea să așeze unul nou, și, dacă n-aș fi știut cine este și ce funcție are, aș fi avut impresia că este și el un simplu angajat. Filozofia insuflată angajaților era accea de a avea distinsa onoare de a creea clienților o experiență deosebită prin serviciile oferite. Niciunul dintre angajați nu era mai puțin important decât restul echipei. În business-ul de servicii ești judecat prin entuziasmul cu care răspunzi la telefon și energia cu care-i inviți pe clienți.
Căldura și fermitatea în a răspunde unei solicitări trebuie să fie aparentă și prezentă de fiecare dată. Concepția pe care o companie care se respectă o promovează, este dorința de a avea mai mult decât un client satisfăcut, obiectivul este clientul loial, iar pentru asta este nevoie de atenție la fiecare detaliu. Detaliile sunt ceea ce separă o companie de restul concurenței. Clientul când vine și pleacă, poate nu va observa curățenia uniformelor sau interiorul curat într-o companie, dar dacă nu există, sigur le observă. Clineții când pleacă, de obicei împărtășesc experiența avută, mai ales acum în era internetului, zvonurile se răspândesc cu repeziciune despre calitatea sau ineficiența unor servicii.
În România, nu mi-a plăcut nepăsarea, adică lipsa de implicare a oamenilor în ceea ce se întâmplă în jurul lor, în societatea și în comunitatea în care trăiesc. Apoi, ineficiența ca rezultat al nepotismului, adică ajungerea unor oameni în niște funcții pentru care nu sunt pregătiți, și care împedică în jurul lor ca lucrurile să fie eficiente de teamă că alții, fiind mai buni, i-ar putea face pe ei să dea prost, sau să le fure poziția.
Ana Magdin: Ce ai făcut după încheierea contractului?
Marian Petruța: La sfârșitul verii am plecat să îmi vizitez profesorii americanii care locuiau undeva în sud, în Arkansas și Texas. Tot acolo urma să mă întâlnesc cu cel mai bun prieten de facultate, Gabriel Szakacs, care lucrase în Virginia, și impreună cu care înainte să plecăm din țară ne-am propus să ne întâlnim. Îmi amintesc că atunci când am ajuns în Texas, pe unul dintre canalele de televiziune încă mai rula serialul Dallas. Faptul că eram chiar acolo în locul unde se întampla acțiunea, era de-a dreptul ireal. În scurta noastră călătorie am avut ocazia să vizităm reședința și capitoliul din Little Rock unde Bill Clinton a fost guvernator înainte să devină președinte, apoi în Huston am mers să vizităm NASA Space Center. Reîntors la New York, mi-am lăsat ultima zi să iau la pas marea metropolă din Time Square până la turnurile gemene, și zona financiară de pe Wall Street.
Ana Magdin: Ce detești la români în această perioadă?
Marian Petruța: Mârlănia și aroganța celor cu bani, în special cei ajunși în funcții publice.
Mi-ar plăcea să văd mai multă implicare civică și voluntariat în societatea românească, oamenii să ia atitudine, să se educe, să își cunoască drepturile și să se lupte ca ele să le fie respectate.
Ana Magdin: Ce înseamnă pentru sufletul tău că România împlinește anul acesta 100 de ani de la Marea Unire?
Marian Petruța:Trebuie să fim mândri că suntem români, iar asta poate veni în primul rând din ceea ce suntem noi ca oameni, la nivel individual, în locul în care am ales să trăim și prin ceea ce facem. Personal, nu mi-a fost niciodată rușine să spun de unde vin, am fost totdeauna mândru de cultura, tradițiile și valorile cu care am crescut.
Avem o istorie bogată și tumultoasă, iar dacă urmașii noștri, acum 100 de ani, au reușit să ne unească într-o singură țară, acum, depinde doar de noi înșine cum scriem istoria generației noastre. Suntem responsabili de direcția în care mergem și de propriul nostru destin ca popor.
Ana Magdin: Te-ai gândit la posibilitatea de a te reîntoarce în România?
Marian Petruța: Da, m-am gândit și la asta. Pe viitor mi-ar plăcea să mă implic mai mult, nu doar de la distanță. Aș dori ca experiența acumulată aici să poată fi fructificată și de folos celor de acasă, să o pot pune în practică în diferite proiecte. Unele dintre ele le-am pus deja în practică, chiar de la distanță.
Ana Magdin: Cum îți dorești să fie românii și România?
Marian Petruța: Mi-aș dori să prospere, iar asta se face prin muncă și implicare. Oamenilor trebuie să le pese de ceea ce se întâmplă în jur, să ia atitudine, să nu fie doar spectatori.
Ana Magdin: Ce faci acum în America?
Marian Petruța: Muncesc, mă educ, încerc să mă implic în diferite activități civice sau comunitare, încerc să fac o diferență în comunitatea românească din zonă, și continui să experimentez visul american.
Ana Magdin: Care este legătura ta cu presa, cum ai ajuns să scrii?
Marian Petruța: Eram în anul doi la facultate când, după curs, unul dintre profesori m-a chemat la el în cabinet. Credeam că mă cheamă să îmi facă ceva observații, dar, spre surprinderea mea, mi-a spus că mă consideră un băiat serios și că vrea să îmi propună să fac practică la redacția ziarului “Tribuna Afacerilor”, publicată de „Asociația Patronilor și Meseriașilor Cluj”. Am răspuns afirmativ și așa am luat primul contact cu presa, directorul publicației, domnul Ion Constantinescu, fiind cel care m-a încurajat apoi să scriu pentru ei. După ce am plecat în America, am avut o serie de corespondențe pentru ziar, iar de prin 2005, am început să scriu pentru presa românească din America, primul articol fiind publicat în ziarul „Gândacul de Colorado”.
Mai târziu, am publicat în majoritatea ziarelor românești din America, am avut diverse colaborări cu presa de la București, iar vreo doi ani am publicat constant în ziarul „Actualitatea Prahoveană”. Peste ani am avut diverse colaborări cu presa scrisă, radioul sau televiziunea, cea mai de lungă durată fiind cu Radio Timișoara, emisiunea “Românii de peste mări și țări”, iar de vreo cinci ani cu Radio România Actualități. În prezent, cu aceștia din urmă, avem o emisiune săptămânală destinată românilor din diaspora, denumită “Serviciul de Noapte cu Gabriel Basarabescu”, în care, săptămânal încercăm să prezentăm noutăți din comunitățile românești din America, având diverși invitați.
De peste patru ani am realizat pagina cu știri din Chicago pentru ediția tiparită a ziarului Romanian Times.
În 2010, aici la Chicago, trebuia să aibă loc un târg economic românesc, dar care a fost anulat în ultimul moment din cauza unui vulcan care a erupt în Islanda, parcă… și care a anulat zborurile spre SUA. Jurnaliștii români din America și Canada, veniți atunci la eveniment, am organizat un forum al presei și la final am decis să ne constituim într-o asociație de presă, denumită North American Romanian Press Association (NARPA). În urma propunerilor și a votului majorității, m-au ales Președintele Asociației.
Ana Magdin: Ce îți dorești foarte mult pentru viața ta, pentru sufletul tău?
În primul rând să fiu sănătos și pe viitor să găsesc pe cineva cu care să îmi întemeiez o familie.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Marian Petruța: Nu renunțați să fiți optimiști!
Ana Moroșanu Magdin
