De vorbă cu Părintele Calistrat Chifan, lecția de credință, dar, foarte important, avem de învățat, de la Sfinția Sa, lecția de omenie!
„Nu pot ști exact etimologia cuvântului „modern”, pentru a crede că fac parte din categoria slujitorilor moderni. Dar aș putea afirma că mă consider dezinvolt, liber și chiar prietenos. Nu iubesc protocolul și formulele stereotipe de adresare sau exprimare în dialogul bisericesc. Cred că omul evoluat sau modern de astăzi nu mai are nevoie de multiplele bariere verbale și legale pentru a ști că este aproape de Dumnezeu și de adevăr, dar, în primul rând, este urgent nevoie în derapajul fiecăruia să-i explici rapid că doar Dumnezeu poate pune umărul la suferința, necazul, greutatea și încercările lui!”
Ana Magdin: Părinte, la ce vârstă ați simțit că trebuie să fiți preot și de ce? V-a îndrumat cineva…? Care este povestea Sfinției Voastre?
Părintele Calistrat: Din copilărie, am fost familiarizat cu biserica, bunica mea, Maria, m-a dus la biserică încă de la 5 sau 6 ani, iar din clasa a-2-a, am frecventat biserica, doar din simplă pasiune și convingere. Trei oameni mari au fost umbra ideii mele de a fi slujitor sau preot, preotul Iachint, duhovnicul Bucovinei, astăzi, sfântul Putnei, părintele Paisie, monahul și duhovnicul autentic pe care l-am cunoscut din 1985, apoi, părintele Cleopa, duhovnicul Sihăstriei, omul care știa Scripturile ca pe o rugăciune. De când l-am văzut și l-am ascultat prima oară, mi-a sedimentat definitiv ideea că de voi fi călugăr, trebuie să ajung să pot ști Scripturile ca el, bineînțeles că nici pe de departe nu sunt la nivelul marelui duhovnic al Moldovei, Cleopa Ilie, de la Sihăstria. Îmi place slujirea, cred total în ceea ce fac, simt cum Dumnezeu lucrează în viața oamenilor și chiar slujesc cu toată convingerea că oamenii pot fi ajutați cu sfatul și cu rugăciunea. Dumnezeu este viu și credința chiar este lucrătoare dacă crezi din toată inima. Dumnezeu este bun, și simplu, și milostiv dacă știi să-L cunoști și știi să fii prieten cu El.
Nu am o anumită poveste, familia mea și copilăria mea au fost firești și cu totul normale. În clasa I-a, mama mea, Verginia, a spus o singură dată, dacă tot îți place la biserică, poate te înveți să fii preot, să te rogi pentru mine, că mă vezi cât sunt de bolnavă.
O simplă profeție nesemnificativă, împlinită la 22 ani după liceu și armată, după 2 ani de serviciu, când, am intrat la mănăstirea Sihăstria ca monah, 18 aprilie, 1988, cu prietenul meu de călugărie, părintele Visarion Breabăn, fost stareț al schitului Pojorâta- Suceava, dar și cu binecuvântarea duhovnicului meu de atunci, părintele Pamvo, fost stareț al schitului Daniil Sihastru, din Straja-Suceava, schit al Putnei lui Ștefan cel Mare.
Am stat 3 ani la mănăstirea Sihăstria, 1 an, la mănăstirea Dragomirna, 18 ani la mănăstirea Bârnova în Iași, actual, de 10 ani, slujitor al mănăstirii Vlădiceni. Au trecut treizeci de ani de viață călugărească, din care, 3 ani ca ierodiacon și 25 ani, ca preot slujitor în cadrul Mitropoliei Moldovei, sub ocrotirea Arhiepiscopiei Iașilor. Cam la atât se mărginește scurta mea autobiografie personală, a celor 54 de ani, cât am în prezent.
Mă trag dintr-o familie ortodoxă, cu tradiții și rădăcini sănătoase, creștinești, rugători, oameni simpli, gospodari și cu multă dragoste de credință și de Dumnezeu.
Nu mă consider superior sau special, sunt o persoană liberă, comunicativă, prietenoasă și cât se poate de firească din punct de vedere al normalității omenești.
Ana Magdin: Sunteți considerat cel mai “modern” preot al zilelor noastre, foarte iubit de români, pentru umanitatea Dvs, pentru multă răbdare și pentru că vorbiți pe înțelesul tuturor! De ce simțiți să fiți astfel?
Părintele Calistrat: Nu pot ști exact etimologia cuvântului „modern”, pentru a crede că fac parte din categoria slujitorilor moderni. Dar aș putea afirma că mă consider dezinvolt, liber și chiar prietenos. Nu iubesc protocolul și formulele stereotipe de adresare sau exprimare în dialogul bisericesc. Cred că omul evoluat sau modern de astăzi nu mai are nevoie de multiplele bariere verbale și legale pentru a ști că este aproape de Dumnezeu și de adevăr, dar, în primul rând, este urgent nevoie în derapajul fiecăruia să-i explici rapid că doar Dumnezeu poate pune umărul la suferința, necazul, greutatea și încercările lui.
Recunosc că primesc multă dragoste și prețuire din partea masei de creștini ortodocși, nu mi-o însușesc ca merit personal, o văd strict ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru a fi eu motivat în actul de credință, dar tot ca răsplată și eu în slujirea Sfintei Liturghii mă străduiesc să cuprind în lucrarea Sfintei Proscomidii, pe toți cei care mă iubesc, care se roagă pentru noi, slujitorii, pentru care vin la sfânta biserică, dar mă rog și pentru cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, glasul Evangheliei, să-l înțeleagă, să-l priceapă și să-l trăiască așa cum se cuvine, pentru a primi ajutor, liniște, sănătate, spor și ajutor de la Dumnezeu. Așa am fost întotdeauna, de când mă știu, nu cred că am schimbat în viața mea ceva din mine, din structura personală, așa sunt și astăzi și așa cred că voi fi și peste 20 de ani.
Noi ne naștem cu o anumită originalitate, dacă o deformăm sau ne rușinăm de „a fi” al nostru, ne rătăcim prin viață fără sens.
Vedeți, toți vrem să imităm, să copiem, să fim ca alții, ori ca modelele râvnite, dar nimeni nu vrea să fie „el însuși”, se rușinează de propria persoană. Consider că naturalul și firescul din mine, m-au putut ajuta să fiu „eu”, cel de acum, care vorbesc cu dumneavoastră, sau cu publicul ortodox. Aș încheia cu acest lucru, pentru că îi iubesc sincer, le vorbesc deschis și sincer, iar pentru că ei simt această sinceritate, îmi dau girul iubirii lor prin aprecierea și ascultarea învățăturilor care le trimit în mijlocul lor pe calea internautică. Ne iubim și ne respectăm reciproc, vedeți, aceasta nu este ceva modern, este firesc, uman, normal și omenesc. Oamenii nu pot trăi fără comunicare, fără iubire, de la semeni și de la Dumnezeu.
Ana Magdin: Ce înseamnă pentru Sfinția Voastră, Catedrala Mântuirii Neamului?
Părintele Calistrat: Deși pare îndrăzneț răspunsul meu, aș zice că această Catedrală Națională a României, este forma cea mai înaltă de respect a Sinodului BOR, față de proprii enoriași și păstoriți, care vin an de an la hramul Sfântului Dimitrie Basarabov și erau obligați să stea în ploaie și în frig, la rând, spre închinarea la racla cu sfintele moaște. În felul acesta, cele câteva mii de credincioși pot asista civilizat și în mod uman la toate slujbele divine ale zilelor hramurilor bisericești ale Patriarhiei.
În același timp, am intrat și noi în rândul marilor capitale creștine, care, toate, de mulți ani, au câte o catedrală reprezentativă, ca și capitale europene care se respectă din punct de vedere cultural și religios.
Poate mai există opinii pro și contra, dar acesta nu este motiv de întristare, oamenii sunt liberi să-și exprime orice punct de vedere, iar societatea are datoria să aleagă și să discearnă mesajele constructive de cele negative și nesemnificative. Viziunea dintre bine și rău este întotdeauna antagonistă. Dar tot ce este important pentru noi românii, este ca această Catedrală a Neamului, să aibă rol misionar și catehetic în oprirea diluării ethosului românesc, a culturii religioase, a sfințeniei creștine a neamului românesc, pentru a rămâne mai departe același popor sănătos și păstrător de valori morale și culturale românești.
Ana Magdin: Părinte Calistrat, se apropie Sfintele Sărbători de Paște, Învierea Domnului, cum trebuie să ne pregătim din punct de vedere spiritual…, sufletește…?
Părintele Calistrat: Învierea, este, în esență, actul suprem divin, prin care ne definim credința creștină.
Spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu-mi este a mă lăuda decât în crucea Domnului Hristos”.
– „Dacă Hristos a Înviat și noi vom Învia, dacă Hristos nu ar fi Înviat, credința noastră ar fi fost zadarnică”(Epistole). Ca răspuns la această jertfă divină din partea Domnului Hristos, noi, creștinii, practicăm arta rugăciunii și înfrânarea de la bucate de origine animală prin exercițiul postului, pruncii consumă lactate, iar cei maturi, prin post de origine vegetariană.
– Apoi, spovedania, cu scop de dezlegare a păcatelor și curățirea sufletească, este, de fapt, rostul și scopul acestui post al Învierii, care durează normal 40 de zile, plus „Săptămâna Patimilor Domnului”. Fără o schimbare sufletească, nu ne folosește doar consumul de hrană vegetală, trebuie să apară imediat roadele postului, bunătatea, smerenia, cuviința, mila, filantropia, iertarea, iubirea, neținerea minte a răului etc. Cea mai mare pregătire din partea unui creștin este împăcarea cu Dumnezeu, cu propria conștiință și cu semenii din jur. Apoi, părăsirea multor pofte exagerate, porniri carnale contrare moralei creștine, sau apucături de lăcomie, ură, răutate, zgârcenie etc. Zice marele profet Isaia:
Dezleagă toate lanțurile nedreptății și ăsta este postul care-Mi place Mie”, zice Dumnezeu.
Ana Magdin: Cât de important este postul? Foarte mulți oameni consideră că este mai important să fim buni, să-i ajutăm pe cei nevoiași…, decât să tinem post dar să ne urâm între noi, sau să fim indiferenți în fața celor care au necazuri? Este valabilă zicala din bătrâni, “nu este păcat ce bagi în gură, păcat este ce scoți din gură”…?
Părintele Calistrat: Problema cu filantropia, bunătatea, grija de săraci, este deseori o simplă scuză puerilă. Cine postește și se roagă, scapă de foarte multe patimi și neputințe sufletești și trupești. Personal Domnul Hristos spune:
„Acest soi de demoni ies numai cu rugăciune și cu post” (Sf.Evanghelie). Deci, aș vrea să fie clar în mintea multora, cine nu postește și nu se roagă, nu face nici milostenie, nici fapte bune. Cel care iubeste nevoința postului și a rugăciunii, acela poartă grijă și de aproapele. Noi nu postim de bucate că sunt rele, noi postim ca să ne asemănăm cu îngerii, să ne apropiem mai mult de starea paradisiacă. Ce spune Hristos în Qarantania, către demon când îl forța să zică pietrelor să se facă pâine. „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci și cu tot cuvântul lui Dumnezeu”. Deci, noi postim să ne asemănăm cu Hristos, nu ca să căutăm scuze ieftine, diluate, care vădesc clar, lenea, nepăsarea, comoditatea și lipsa de interes spiritual. Căci în urma acestui mod de gândire tot noi culegem ispitele și necazurile din viața haotică lipsită de valorile ortodoxe ale credinței creștine. Adam când nu a postit a căzut din Rai, noi, nepostind tot cu scuze și justificări ieftine, în fond, cădem din har de la fața lui Dumnezeu.
Ana Magdin: Din bunele Dvs învățături bisericești, religioase…, ce mâncăruri trebuie să avem pe masa de Paște, ca să fim cât mai aproape de bucatele din datina străbună?
Părintele Calistrat: Bucatele, toate sunt curate și binecuvântate.
În tradiția românească, din cele mai vechi timpuri, adevăratele bucate ce simbolizează sărbătoarea Învierii sunt:
– Oul înroșit, pasca, sau ( blidul) un colac din făină albă care se sfințește în noaptea de Înviere, cu slujba de sfințire a bucatelor. După sfințire, devine pâine sfințită sau „Paște”. Se mai consumă pește, brânză, miere, vin roșu, care au simboluri biblice legate de sărbătoarea Învierii.
Celelalte bucate, friptura de miel, sarmalele, salatele de tot felul, dulciurile, cozonacii și toată arta culinară la îndemâna publicului ortodox, nu țin de tradiție, ci, de obiceiuri și tipice ce aparțin de la zonă la zonă. Nu înseamnă că este un păcat, dar nici nu ține de substanța dogmatică a sărbătorii. Zice Sfântul Apostol Pavel: „Toate se sfințesc și se binecuvântează prin cuvânt dumnezeiesc și sunt curate celor curați”. În concluzie, nu așteptăm sărbătoarea Învierii doar ca să mâncăm, ci, de sărbători, gustăm bucate tradiționale, specifice sărbătorilor ca să marcăm sărbătorile, bucuria, comuniunea, și, împreună, trăirea în duh ortodox. Să ne gândim și la cei săraci când așezăm masa de Paște, să facem un pachet pentru cel flămând, pentru că așa hrănim pe Hristos din masa noastră pascală. Zice Domnul: „Întrucât ați făcut celor mai mici ai mei, Mie ați făcut” (Sf.Evanghelie).
Ana Magdin: Ouăle de Paște, trebuie să fie roșii, are vreo importanță că mai facem și ouă colorate?
Părintele Calistrat: Culoarea roșie a ouălor de Paște este strâns legată de culoarea sângelui, simbolul jertfei divine. O tradiție ne spune că mironosița Maria Magdalena, mărturisea Învierea, prinsă de oamenii Cezarului și dusă în fața lui, să fie interogată despre argumentele învierii, Cezarul îi spune, „așa a înviat Hristos, cum și ouăle din coșul tău sunt roșii, luată în râs, Maria Magdalena dă ștergarul la oparte de pe coșul cu ouă și spre mirarea Cezarului, ouăle erau proaspăt roșii ca sângele. Aceasta l-a tulburat pe Cezar, i-a zdruncinat conceptul personal, a eliberat-o, iar Maria Magdalena a mărturisit mai departe Învierea lui Hristos. De atunci și până astăzi, se vopsesc ouă roșii în creștinism. Bineînțeles că pentru “dizain”, se fac tot felul de culori, iar marii artiști care împodobesc ouă, fac cu condeiele de ceară și culori, adevărate opere de artă, din ouă de tot felul, de la tot felul de păsări și toate dimensiunile până la ouăle de struț.
Deci, ca o concluzie, nu este un păcat pictatul ouălor, indiferent de culori.
Ana Magdin: Omenirea, la nivel planetar, a evoluat din toate punctele de vedere, ce considerați că este nociv pentru noi și ce este bun din toată această avansare din punct de vedere tehnologic, care, cu siguranță, a schimbat și gândirea oamenilor?
Părintele Calistrat: Depinde ce numim evoluție umană, de la homo sapiens la homo politicus, ori homo intelectus sau poate homo nihilistus, care, deprimat de erorile de conjuctură ale vieții, stă rătăcit în rațiunile sale egoiste stăpânite de propria mândrie, de autosuficiența de sine care îl face să considere că adevărul revelat poate fi negat de noi, muritorii. Racheta, satelitul, cosmosul, ideea de extratereștrii, internetul, cibernetica, fizica cuantică, nu-l pot coborî pe Dumnezeu în inima materiei, unde, prin Logosul divin există ca și cauză a creației, dar stă departe de tot, deasupra mărginitului spațiu, timp și materie.” El a poruncit și s-au zidit”.” Prin cuvânt, toate s-au făcut”, conform capitolului 1, din Evanghelia lui Ioan. Toată știința lumii, toată tehnologia modernă și performantă, toată robotica, toată cibernetica, toată tehnologia IT, tehnologia atomică, chimică, tot tăvălugul noilor descoperiri, nu sunt rele, dacă omul ține cont de Logosul cu care inteligența umană a reușit să se pună de acord cu inteligența materiei. Deși sfântul Pavel ne spune: ” Că toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc”. Plecând de la această premiză, trebuie să întelegem un singur lucru fundamental, efectul de bumerang, adică, azi, slujim noi, dezvoltării tehnologice, o performăm, ne ridicăm prin ea crezându-ne genii, dar să nu uităm că va veni o vreme, când vom deveni sclavii tehnologiei prin propriile slăbiciuni, cum vedem azi televizorul, telefonul, calculatorul, internetul, robotica, să avem grijă, într-o zi, să nu urce inteligența tehnologică deasupra inteligenței umane selective și s-o subjuge, facându-l pe omul modern sclavul tehnologiei. Când tehnologia devine ucigașa umanității, omul va fi pe punctul de a atrage sfârșitul planetei prin hazardul minții lui, prin depărtarea de Dumnezeu, prin călcarea în mod flagrant al Logosului divin din lucruri așa cum au fost gândite de Dumnezeu, pentru ajutorul omului. Însă, omul, a încercat ca hacherul să spargă parolele lui Dumnezeu, și, defapt, a realizat că plăgile tehnologiei moderne îl atacă tot pe el. Otrăvirea apelor, distrugerea ecologiei ecosistemelor naturale, poluarea, exploatările miniere, extragerea zăcămintelor, poluarea, distrugerea alimentației naturale, fac din planetă un mare mormânt al umanității rătăcite de Dumnezeu în rațiunile minții, în exploatarea materiei și a tehnologiei. „Omul sfințește locul”, spune Evanghelia. Dar și Dumnezeu i-a spus omului cu ce scop i-a dat Pământul: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți Pământul”. Nu spune că materia trebuie dezechilibrată și distrusă prin hazardul modern al tehnologiilor performante dar periculoase.
Ana Magdin: Părinte Calistrat, ce are nevoie un om ca să fie fericit, cum considerați că ar fi bine să trăim pe acest pământ?
Părintele Calistrat: Definiția pe scurt a fericirii: „Împlinirea umanului”. De pildă, copilăria reușită, educația frumoasă, împlinirea intelectuală, iubirea împlinită, familia model, copii, realizările materiale, realizările financiare, par din anumite puncte de vedere scântei de fericire. Și adevărat, și iluzoriu, adevărata fericire constă în păstrarea liniștii sufletești, de care depinde sănătatea trupului, integritatea intelectuală prin dobândirea înțelepciunii duhovnicești, pacea morală cu propria conștiință și cu Dumnezeu, punerea în slujba semenilor, dragostea de aproapele, sănătatea trupească, păstrarea feciorelnică a simțurilor nealterate prin respectarea legilor Evangheliei. Avem două expresii model în Sfânta Evanghelie din gura Domnului Hristos: „Căutați mai întâi împarăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga vouă”.(Sf.Evanghelie).
„De mă veți asculta, bunătățile pământului veți avea”(lsaia).
„Fericiți cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, dacă îl împlinesc pe el”(Sf.Evanghelie).
Ca o concluzie când ești împacat cu Dumnezeu și cu semenii, ești cel mai fericit om, fericit că poți trece frumos prin lume, prin viață, prin tot ce Dumnezeu ne pune în calea vieții spre înălțare și întărire sufletească. Fericirea depinde numai și numai de inima și mintea și sufletul nostru, cum le cultivăm și cum le conducem spre fericire, prin propria înțelepciune duhovnicească. Fericire dobândită prin jertfă și străduință, nu din artificii de scurt metraj, fie plăcere sau simțire de moment.
Ana Magdin: Părinte, am o întrebare care așteaptă un răspuns pentru foarte mulți cititori, de ce credeți că persoanele pe care le-am ajutat cel mai mult, ne întorc spatele la greu și sunt primele care ne urăsc?
Părintele Calistrat: Recunoștința și binefacerea, se întâlnesc foarte rar sau deloc.
De obicei, când facem bine, putem stârni invidie, poate frustrare, pentru că cel ajutat în momentul greului depășit cu ajutorul unui prieten de suflet, de multe ori se nasc prejudecăți. Dacă m-a ajutat din mândrie? Dacă vrea să mă umilească? Dacă vrea să mă simt dator? Sau lucrează invidia și presupusurile raționale, de ce are? Cum a adunat avere? Cine se crede dacă are putere? Și iată că se rup relații sufletești, de familie, de prietenie, relații de dragoste de ani de zile și chiar de familie, deseori. Ura este mai înverșunată și facerea de rău devine mod de jignire ca motiv clar de nerecunoștință, lipsă de explicație, de educație, vorbim de necredință, de suflete mărunte la cuget, de lipsa comunicării și de calitate sufletească îndoielnică.
Spune un proverb că: „Banul face războaie și invidia ucide frate”.
Iar altă zicală spune:
„Cu cât este mai mare și frumoasă prietenia, cu atât va fi ura și vrăjmășia mai înverșunată”.
Scriptura spune: „Când faci binele, nu aștepta răsplată”.
– Iar o vorbă românească zice:
„Fă binele și lasă-l în drum, că te vei întâlni cu el când crede Dumnezeu că ai nevoie.”
Iar psalmistul David zice:
Ferește-te de rău și fă binele și vei trăi în veacul veacului”.
Ca o concluzie, să nu fim niciodată triști pentru orice bine făcut, că Dumnezeu ni l-a scris în Cartea Vieții.
Zice Sfânta Evanghelie:
Că omul bun scoate numai cele bune din vistieria inimii sale, omul rău, numai pe cele rele. Restul se subînțelege. Pentru a nu avea mulți dușmani, să respectăm Sf. Scriptură, care spune un îndemn clar:
„Să asude milostenia în mâna ta când o faci”.
Adică, dai doar cui merită și nu vom mai primi reversul advers al reproșului, nemulțumirii și nerecunoștinței.
Ana Magdin: Cât de greu și de mare, este păcatul copiilor care își judecă și își urăsc părinții, chiar dacă au primit totul, case, bani, dragoste, grijă, etc, iar ei nu văd acest lucru, așteaptă ca toată viața să li se dea ceva…? Obțin totul prin amenințarea și șantajul emoțional al părinților? Care este sfatul Sfinției Voastre pentru astfel de cazuri, acum, în postul Paștelui?
Părintele Calistrat: Copiii trebuiesc educați de mici. Spune Înțeleptul Solomon,
„Părintele care cruță varga, nu-și iubește fiii”, de înțeles în cuvânt că nu vorbim de par și forță, ci, aici, are sensul de „educație”. Adică, un părinte adevărat, corect și vertical în gândire, va educa copiii lui cum să câștige banul prin muncă cinstită, cum se economisește, cum se cheltuie și, mult mai puțin părinții sunt preocupați de a-și îmbogăți fiii fără muncă, fără maturitate, fără responsabilitate. O mare greșeală din partea părinților, să permită fiilor amențările sau șantajele emoționale. Aceasta arată o mare lacună în viziunea de viitor a propriilor fii și o educație total defectuoasă.
Comportamentul ireverențios, obraznic, tupeul, îndrăzneala, lipsa de respect, agresivitatea verbală, lipsa de sprijin și lipsa de dragoste din partea fiilor este o abatere față de Decalogul Scripturii, unde scrie:
„Să cinstești pe mama ta și pe tatăl tău, dacă vrei să-ți fie ție bine pe pământ”!
Culegem uneori ceea ce semănăm, dacă am semănat respect, disciplină și virtuți creștine, vom culege bucuria copiilor respectuoși și iubitori de părinți. Dacă vom semăna mofturi, fițe și numai pretenții, vom cultiva în prunci o personalitate bolnavă, prost înțeleasă, vom culege lacrimi, scârbă, azil, singurătate, lipsă de respect și multă mâhnire sufletească. Să ne educăm frumos și moral pruncii, să nu fie lipsiți de virtuți și de Duhul Sfânt, să ia pedepsele divine încă din viață.
Ana Magdin: Din punctul Dvs de vedere, cum trebuie să fie văzută România în lume și cum trebuie să fie cei care ajung pe funcții de conducere în această țară?
Părintele Calistrat: Legat de conducători și țară, părerile sunt împărțite în opinia publică.
Eu, personal, văd România ca pe o țară a jertfei, a suferinței, a răbdării la jugurile politice ale istoriei.
Însă, nu mai avem parte de acel naționalism curat, sănătos și adevărat. Puțini oameni mai iubesc România așa cum o cere în textul jurământului militar, pe care eu, personal, l-am depus și-l respect și astăzi dacă ar fi nevoie. Azi s-a diluat patriotismul, s-au relativizat valorile sociale, morale, intelectuale, toate au luat alte direcții și ținte, nu cred că toate sunt direcții bune și toate folositoare, dar, aici lucră timpul, istoria și Dumnezeu. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu și El îngăduie, la o așa Românie și la așa români ca astăzi, așa politicieni după zicala: „Petice sunt după sac”.
– Iar față de toate dezordinile din zona politicului, administrativului, juridicului, economicului și din multe alte domenii din cadrul social românesc, regele David spune în psalmi:
„Când oamenii de nimic se ridică prea sus, nelegiuirea mișună pretutindenea”.
Așa se explică toate neîmplinirile sociale, toată corupția și toate nedreptățile românilor din spațiul românesc.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să scoată români vrednici în fruntea obștii și a țării. Să fim ceea ce trebuie să fim și ceea ce ne cere datoria de români și conștiința de creștini.
Ana Magdin: De ce credeți că predomină vrajba între români, de ce românii care se luptă pentru binele acestei țări și pentru comunitățile în care traiesc, sunt tratați cu ură, în loc să fie ajutați, sprijiniți, pentru a duce împreună un bine până la capăt?
Părintele Calistrat: Din nefericire, noi, românii, suferim de defectul urii, al învrăjbirii, vorbirii de rău, suntem munciți de invidie și zavistie.
Ne doare binele altuia, ne deranjează reușitele celor din jur și mereu căutăm justificări la incompetențele noastre personale.
– „Binele nu este bine dacă nu se face bine”, zice Sf.Ioan Damaschin.
Ca să putem face bine, trebuie să fim mai uniți, mai îngăduitori, mai serioși, mai patrioți, mai gospodari și mai creștini cu faptele.
– Trebuie să lepădăm orgoliile, vanitatea, și să ne gândim la binele țării, altfel, putem să ne facem rău nouă și României.
Ana Magdin: Părinte, cum trebuie să fie românii, unii cu ceilalți?
Părintele Calistrat: Românii sunt un popor curat, creștin, prea răbdător și chiar ospitalieri, dar, datorită faptului că omenia creștină se mulează greu pe individualismul și materialismul egoist occidental, noi, românii, am început să devenim agresivi, reci, indiferenți, fără sentimente, egoiști, invidioși, iar acest lucru petrecut în această democrație lipsită de valori creștine sau prea diluate, ne-a sălbăticit ușor față de aproapele, față de Dumnezeu, chiar față de familie, trebuie obligatoriu să ne păstrăm caracterul nostru omenos și creștinesc în conformitate cu Sfânta Evanghelie. Numai unitatea ne poate păstra limba, neamul, cultura, credința, vatra noastră românească și ethosul nostru de români adevărați. Trebuie să comunicăm, să ne respectăm, să iubim comuniunea și spiritul colectiv. Au reușit culorile politice ale partidelor, să ne dezbine și în gândire și în românitate, și în simțire și în credință, și în cugete. Ne-au împărțit în multe ideologii și curente moderne, dar noi, trebuie să păstrăm unitatea națională și creștină, unice mijloace de conservare a valorilor morale și de neam, care ne definesc ca români.
Ana Magdin: De ce este considerată România, Grădina Maicii Domnului?
Părintele Calistrat: Când vorbim de Grădina Maicii Domnului, vorbim de Muntele Athos, țara rugăciunii și a călugărilor, unde, din poruncă divină, nu intră partea feminină nici în vizită, cu prezența fizică. Legat de România, poate, datorită numărului mare de mănăstiri și biserici, mulțimii creștinilor și bunicelor evlavioase, a numărului mare de chemări la viața monahală a călugărilor, a călugărițelor, am putea spune, metaforic, pe drept cuvânt că România este ca o grădină duhovnicească a Maicii Domnului. Dar să nu uităm că și mulțimea nelegiuirilor din viața poporului și păcatele noastre, slăbirea credinței, nepăsarea duhovnicească, pot lăsa grădina pustie, fără Maica Domnului.
Deși vedem des, repetat, acest lucru, România este „Grădina Maicii Domnului,” totuși, pentru indolența și obrăznicia noastră, Dumnezeu ne încearcă cu plăgi, greutăți, boli, necazuri, lipsuri, tocmai ca să ne amintească, de faptul că acest pământ este sfințit și spălat cu sânge de eroi și sfinți.
Ana Magdin: Din punct de vedere spiritual, cât de important este să mergem la biserică, la mănăstiri…?
Părintele Calistrat: Biserica nu este importantă, biserica este viața spirituală a sufletului nostru. „Cine nu are biserica de mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Sf.Ciprian de Cartagina. Afară de biserică, nu putem vorbi de mântuire și de întâlnirea cu Dumnezeu în Împărăția Cerurilor.
Biserica este izvorul văzut al Duhului Sfânt, idem și mănăstirea care are denumirea de mănăstire, de la viața de sacrament, adică „trăire mistică înaltă”, viața cu multă rugăciune. Fără acest izvor sacru al sfintelor Taine ale bisericii, nu ne putem apropia de Dumnezeu, rămânem afară de El, spune Sf Evanghelie: „Nu vă cunosc pe voi, plecați, blestemaților”…! Deci, nu facem nimănui o favoare mergând la Sfânta Biserică, nouă ne facem binele sufletesc, agonisind-ul pe Duhul Sfânt. Deci, mergând la biserică, devenim fii după har și credință ai Tatălui Ceresc și cetățeni ai Raiului sau casnici și împreună locuitori cu Dumnezeu.
Să iubim biserica, să putem și noi fi iubiți de întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu, care s-a Răstignit și a Înviat pentru noi, oamenii și a noastră mântuire.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni și o rugăciune înainte de Sfintele Sărbători de Paște!
Părintele Calistrat: Mai întâi de toate, îi asigur pe toți românii noștri ortodocși și pe cei de acasă și pe cei din străinătate, din diaspora, de tot respectul, considerația și prețuirea, prin faptul că Sfânta Biserică Ortodoxă îi are în sfintele Proscomidii, în sfintele Liturghii, la toate sfintele Altare Ortodoxe ale neamului nostru. Le mulțumesc că nu au uitat de obârșia și vatra părintească, nu au uitat limba română, tradițiile, obiceiurile, țara și neamul. Să rămână statornici în credința Ortodoxă, să aibă grijă și de cele sufletești așa cum purtăm grijă și de cele materiale ale trupului. Să nu uităm că suntem urmașii lui Decebal, ai lui Ștefan, Vlad, Lăpușneanu, ai lui Mihai Viteazul, ai lui Brâncoveanu, ai lui Neagoe, ai lui Mircea și Matei Basarab, oameni care ne-au plămădit cu spada, cu plugul, cu dalta și cu toporul, cioplind altare lui Dumnezeu.
Să nu lepădăm atâta nor de mărturii și acte de vitejie care stau la temelia neamului românesc și formarea noastră ca neam creștin.
Biserica este mama neamului românesc, spune marele poet național, Mihai Eminescu.
Pentru că vine vremea pascală, a ceasului Învierii Domnului Hristos, să spunem tuturor românilor, „Hristos a Înviat”!
Să ne rugăm cântând:
„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus Hristos, unuia celui fără de păcat, că Acesta ne-a mântuit pe noi”.
Ana Moroșanu Magdin
Părintele Calistrat-Mănăstirea Vlădiceni, jud Iași
