La o cafea, cu Căpitanul de vas, Onu Pavelescu,

„Sunt în Elveția de numai 4 luni, dar deja am contract de muncă, ceea ce este foarte important. Fără acest contract aș fi rămas cu statutul de turist și ar fi trebuit să mă întorc în țară după 3 luni. M-a ajutat foarte mult sora mea care este aici de mai mulți ani, altfel, nu știu dacă reușeam. Deocamdată cânt zilnic într-un restaurant (tot e bine că nu spăl vase, nu?) și sper ca în viitorul apropiat să mă pot angaja pe unul din vaporașele de pe lacul Zurich, ca mecanic. Până să mă angajez, am cântat pe faleză. Aici nu te consideră nimeni cerșetor, ca la noi!”

Ana Magdin: Dragă Onu, la ultimul nostru interviu îmi spuneai că vei scrie o carte, eu, te-am încurajat să o faci, iar acum, putem să le povestim cititorilor mei câteva dintre amintirile tale, pe care le-ai adunat în cartea ta, “Aventuri marinărești adevărate – O viață trăită pe apă”!

Onu Pavelescu: Mulțumesc pentru încurajări, Ana, să știi că au contat mult și m-au mobilizat să scriu cartea. De mai mulți ani voiam să o fac, dar, nefiind scriitor, mi-a fost teamă de un posibil eșec. Uite că m-am înșelat, cartea s-a epuizat mai repede decât am crezut. I-am făcut și o lansare frumoasă în cadrul unui concert Micul Paris & Roxana Zanga, în Yellow Club din București. Am venit atunci în țară pentru numai trei zile, special pentru acest concert.

Ce aș putea spune în numai câteva cuvinte despre aventurile mele marinărești? Au început pe Dunăre, în anul 1977, când aveam numai 13 ani, pe vaporașul construit de tatăl meu. Atât de fascinat am fost încât am reținut fiecare minut din minunatele și aventuroasele noastre expediții pe Dunăre și în Deltă. Au continuat apoi pe mare și ocean, după absolvirea Institutului de Marină Mircea cel Bătrân din C-ța. După câțiva ani de navigat în ape sărate, am revenit la prima mea dragoste, Dunărea. Țin să specific că navigația pe Dunăre este, în unele situații, mai grea decât pe mare. În carte am descris cele mai interesante întâmplări, unele hazlii, altele triste, de pe apele dulci și sărate prin care am navigat.

Ana Magdin: Onu, tu, chiar ai trăit cea mai mare parte din viața ta, pe apă, așa cum spui și în titlul cărții tale, te rog, care sunt cele mai grele momente pentru un marinar atunci când se află în largul mărilor și oceanelor?

Onu Pavelescu: Am trecut prin furtuni mari în Atlantic, în Mediterana, chiar și în Marea Neagră, cunoscută pentru furtunile ei care apar din senin. Am trecut prin situații critice cauzate de defecțiuni majore în sala motoarelor, defecțiuni pe care tot eu, ca ofițer mecanic, împreună cu șeful mecanic și motoriștii, trebuia să le rezolvăm pe loc, cât mai rapid, în condițiile în care nu aveam întotdeauna piesele de schimb de care am fi avut nevoie. Eram nevoiți să facem multe improvizații pentru a ieși din impas. Au fost câteva situații în care viața mea și a întregului echipaj au atârnat de aceste improvizații.

Cu toate astea, cel mai greu am suportat dorul sfâșietor de ai mei, de casă, de prieteni. Nu vreau să dezamăgesc cititorii dar… dor de țară nu mi-a fost niciodată. Eram pe vremea „epocii de aur” și mă gândeam cu groază că va trebui să mă întorc în frigul și bezna din case, la cozile interminabile, la osanale, la două ore de program TV cu vizita tovarășului la uzina nu-știu-care, la vecinii care mă reclamau la securitate și așa mai departe. Abia după ce acostezi în Las Palmas din insula Grand Canaria, după ce vezi cum se poate trăi normal, nu neapărat în lux, îți poți da seama în ce hal eram nevoiți să trăim în România. Țara nu are nici o vină, dar…, păcat că era și este condusă în continuare de cine nu trebuie. Nu spun „păcat că este locuită”, cum e vorba. Sunt încă mulți români adevărați în țară care ar putea contribui la prosperitatea ei, dar…, nu sunt lăsați să o facă… și tare mi-e teamă că ar fi deja prea târziu.

Ana Magdin: Acum, spre exemplu, ești în Elveția, ce faci acolo?

Onu Pavelescu: Sunt în Elveția de numai 4 luni dar deja am contract de muncă, ceea ce este foarte important. Fără acest contract aș fi rămas cu statutul de turist și ar fi trebuit să mă întorc în țară după 3 luni. M-a ajutat foarte mult sora mea care este aici de mai mulți ani, altfel, nu știu dacă reușeam. Deocamdată cânt zilnic într-un restaurant (tot e bine că nu spăl vase, nu?) și sper ca în viitorul apropiat să mă pot angaja pe unul din vaporașele de pe lacul Zurich, ca mecanic. Până să mă angajez, am cântat pe faleză. Aici nu te consideră nimeni cerșetor, ca la noi.

Sunt și aici „pile și fitile” dar, totuși, dacă știi să faci ceva și faci bine, ești apreciat la adevărata ta valoare.

Trebuie totuși să învăț germana ca să îmi măresc considerabil șansele de a mă angaja în meseria mea… și asta va dura ceva, nu știu cât. Probabil 1-2 ani.

Ana Magdin: Cum este viața pentru tine pe uscat, și ce sentimente ai atunci când îți duci viața o perioadă mai lungă de timp, pe vapor?

Onu Pavelescu: Viața mea pe uscat nu ar avea nici un farmec dacă nu aș ieși, măcar în weekend-uri, pe apă. N-am mai fost demult o perioadă lungă pe vapor dar nu asta este ideea. Acum „mă dau” cu un velier (ambarcațiune cu pânze) pe lacul Zurich, un lac imens, cu valuri și furtuni aproape ca pe mare. Tot pe acest velier dorm noaptea, legănat de valuri, în weekend-uri și ori de câte ori mai prind ocazia. De la serviciu vin zilnic acasă cu unul dintre vapoarele care fac curse pe lac. Sunt mereu pe apă dar nu ca atunci când stăteam pe mare luni de zile fără să văd uscatul. Mai cobor și pe uscat. :)))

Ana Magdin: Care este cel mai mare dor pe care l-ai avut vreodată în lungile tale călătorii cu vaporul?

Onu Pavelescu: Dorul de ai mei, de casă, de prieteni. Era un dor aproape insuportabil. Și acum mi-e dor, dar, îl percep altfel, deoarece, nu mai sunt în mijlocul oceanului.

Ana Magdin: Știu că tot ceea ce îți amintești din viața ta pe vapor este foarte important pentru sufletul tău, dar, o amintire mai profundă, trebuie să o ai, te rog, povestește-o!

Onu Pavelescu: O să râdeți, dar cele mai profunde amintiri le am de pe Dunăre, nu de pe mare. Cine mi-a citit cartea înțelege acum de ce. Eram un puști și tata avea încredere să mă lase la timonă ore întregi. De multe ori el dormea în cabină iar eu conduceam mica noastră navă, printre împingătoare și remorchere sau chiar nave maritime, urmărind șenalul navigabil semnalizat prin geamanduri și faruri dar urmărind și pe hartă în același timp. Curentul Dunării crează aluviuni în care poți eșua dacă nu respecți harta actualizată și semanlizarile de pe apă și de pe maluri. Ni s-a și întâmplat de câteva ori să eșuăm chiar în mijlocul Dunării, atunci când nu am urmat traseul corect. Când acostam în Galați, Brăila, Tulcea sau alt port dunărean, se aduna lumea pe mal să ne privească. Eram o apariție inedită: un vaporaș frumos, cu forme clasice de goeletă, cu un echipaj format din mama, tata și doi copii: sora-mea și cu mine. Mulți ne credeau străini. Expedițiile pe Dunăre, de câte o lună fiecare, m-au marcat (în cel mai bun sens al cuvântului) pe viață. De altfel, așa am și ajuns marinar cu diplomă, de aici mi s-a tras. 🙂

Nu pot povesti o întâmplare anume, toate au fost profunde. Unele vesele, altele triste. În carte am povestit cu lux de amănunte tot ce am considerat demn de povestit.

Ana Magdin: Una dintre marile tale pasiuni, este muzica, unde te mai pot asculta fanii tăi, pe unde mai cânți cu formația ta, Micul Paris?

Onu Pavelescu: Trupa Micul Paris a luat o pauză de când am plecat. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar Micul Paris fără mine, nu mai poate exista. Eu am înființat-o, eu am promovat-o, eu am organizat concertele, eu am repus-o pe picioare de câte ori au mai plecat oameni din trupă și, cel mai important, eu compuneam piesele (cu excepția perioadei de început când compozitorul era Adi Sebe). Bineînțeles că foștii colegi de trupă cântă în continuare prin alte formații, sunt profesionști, nu vreau să insinuez că depindeau de mine… dar trupa Micul Paris, cu muzica ei, cu show-urile ei, cu surprizele și specificul ei, nu mai activează acum. Să vedem ce va fi. Nu știu deocamdată cât voi sta pe aici. Cu ocazia asta îi salut pe Radu Cartianu, Adi Sebe, Narcis Dumitrache, Lavinia, Roxana Zanga, cei cu care am cântat mulți ani la rând.

Ana Magdin: Ai scos o carte, nu te-ai gândit să scoți și un album, Micul Paris?

Onu Pavelescu: Am scos un „single” acum câțiva ani. Trilogia. Cu 3 piese care împreună formează o poveste interesantă de dragoste între o ființă extraterestră și una pământeană. La final, ființa extraterestră rămâne pe Pământ devenind astfel și ea muritoare. Acum, după atâtea pandemii și alte invenții „omenești”, aș schimba povestea astfel încât amandoi să plece în altă galaxie și astfel ființa pământeană să devină nemuritoare.

Este foarte scump și de foarte mare durată să scoți un album întreg, cu minim 8 piese, preferabil 10-12. Nu se justifică efortul atâta timp cât lumea nu mai cumpără și nici nu prea mai ascultă genul muzical abordat de Micul Paris. Din ce în ce mai mult eram nevoiți să cântăm cover-uri ca să fim publicului pe plac… și nu poți să te ții bățos, să nu ții seama de public. Când ai bani este mult mai simplu: apari de câteva ori la TV și abia atunci îți apreciază lumea muzica și îți cumpără CD-urile. Altfel ești condamnat să cânți numai piese deja cunoscute.

Ana Magdin: După atâtea experiențe pe care le-ai trăit pe lumea aceasta, cum vezi tu acum viața?

Onu Pavelescu: Mereu am văzut viața în roz. La vie en rose, cum spune cântecul. Am văzut întotdeauna partea plină a paharului, chiar și atunci când în el era doar o picătură. Nu pot să mă plâng, am avut și voi avea în continuare, atât cât va fi să fie, o viață frumoasă, aventuroasă, o viață plină care nu mi-a lăsat niciodată timp să mă plictisesc sau să-mi plâng de milă.

Ana Magdin. Un gând pentru românii de pretutindeni!

Onu Pavelescu: Am tot respectul pentru românii din țară și din străinătate care muncesc, care fac ceva bun pentru ei și pentru ceilalți din jur… că mai sunt, din nefericire, și d-ăștia care ne fac de râs prin lume. Le doresc tuturor multă sănătate și o viață frumoasă, plină de reușite și de satisfacții.

Nu în ultimul rând, mulțumesc revistei RomâniaVipPress, și în special președintelui fondator, Ana Moroșanu Magdin, căreia îi doresc o viață pe măsura mărinimiei și a faptelor ei bune, o viață cu iubire și muzică alături de iubitul nostru, rocker-ul Petre Magdin.

Ana Moroșanu Magdin