La începutul lunii august, în parteneriat cu Asociația bucureșteană Fighting for Art, a avut loc la Museikon, Muzeul Icoanei și Cărții Vechi, din Alba Iulia, deschiderea expoziției „Autoportretul unui Deceniu” a surorilor Nada și Nora Stîngu, curatoriată de artista Ana Petrovici-Popescu!
Expoziția se poate vizita până pe 9 septembrie 2022
Nada
Autoportretul unui Deceniu este o destăinuire a ceea ce înseamnă a fi om și artist, trup și spirit, aspirant la mântuire, nevoit, totodată, să-ți accepți și să-ți conștientizezi fragilitatea umană.
Cu recunoștință aduc mulțumiri prietenei noastre Ana Petrovici-Popescu care a pus mult suflet în realizarea acestei expoziții!
A ne vedea lucrările expuse într-un cadru încărcat de istorie și de prezență sacră a fost trăit cu o emoție aparte, departe de orgoliul unei simple reușite profesionale.
Pășind în sala de expunere și regăsind pânzele panotate într-o relație a complementarității: orizontală-verticală, jos-sus, moarte-viață, gândul mi-a fugit la simbolistica Învierii, cum toate slăbiciunile se transformă în iubirea divină în repere purtătoare de speranță.
Am simțit din atenția, implicarea și cuvintele rostite de doamna Ana Dumitran, muzeograf, căreia îi mulțumesc tare mult, că Dumnezeu a îmbrățișat căderile și imperfecțiunile noastre.
Expoziția cuprinde 31 de lucrări, 21 de uleiuri, 5 desene și 5 decupaje, realizate în perioada 2020-2022, ce au în centru confesiunea ca modalitate de pulsație a sincerității unei decade de activitate.
Repunera sinelui pe o traiectorie reînnoită a cercetării artistice a luat amploare odată cu temele Goliciunea lui Adam, Negarea lui Petru. Inconștient mă îndepărtam de ceea ce acoperea un perimetru familiar, restrâns și începeam a experimenta ca artistă laică, propriul dialog cu zona sacră.
Spre exemplu direcția „Goliciunea lui Adam” o intuiesc de vreo 3 ani și abia de câteva luni s-a concretizat în pictură. Țin minte că era o zi de iarnă când mi-am facut curaj, o zi fără zăpadă.
Nucul bătrân, gradina pustie din proximitate cu tonurile „arse” de pe case mi-au sugerat compoziția. După ore de lucru, apăruse îndoiala. Un eșec, îmi spuneam, la nivel de execuție și o aroganță din partea mea să abordez astfel de teme și rușinată am scos pânza din atelier, abandonând-o pe holul scării.
Revăzând lucrarea după câteva săptămâni, am constatat că întrunește calități picturale din începutul meu artistic, când păstram nativ mult din albul pânzei, iar de atunci o consider un enunț important pentru viitoare încercări.
Știu ce înseamnă a trăi ca artistă racordată la propriile forțe, într-o confuzie a autosuficienței și ce presupune a-i oferi lui Dumnezeu talentul, a conștientiza că El este paleta din care se poate hrăni cu adevărat gândirea și arta mea.
O parte din lucrări sunt reproduceri după decupaje salvate din picturi predispuse distrugerii autocritice. Ceea ce am considerat semnificativ dintr-o suprafață îndoielnică. Așa au luat naștere „Plin de Sine”, „Ochii ținuți să nu vadă”.
Am văzut în gestul imitativ un autocontrol în disciplinarea propriului temperament. Liniaritatea personajelor create din decupaj reflectă un interior care se întâlnește cu Înțelepciunea și din această întâlnire se prezintă celorlalți în starea transparentă a conștiinței.
Toate aceste abordări sunt pentru mine o noutate nerostită.
Nora
Autoportretul unui Deceniu este o expoziție de maturitate, cea mai închegată de până acum. M-am simțit respectată și acceptată. Nu mă așteptam la o primire atât de deschisă ținând cont că mă aflam într-un muzeu dedicat icoanei, și nu într-o galerie de artă.
Vreau să mulțumesc Anei Petrovici-Popescu și doamnei Ana Dumitran pentru comuniunea resimțită.
Autoportretul unui Deceniu înglobează discursul artistului cu propriul univers contradictoriu, definit de relația sa cu Dumnezeu și de contemporaneitate.
Dominante în repertoriul meu sunt picturile ce comunică intimitatea vieții de atelier, stimulată de prezența credinței.
M-am apropiat pictural de motivul mâinilor și al atelierului din nevoia de a prezenta complexitatea din spatele procesului de creație. Prea puțini știu că artistul rămâne fără anestezie în fața vieții și cu luciditate reușește să-și șlefuiască viziunea sa din adevăr. Nu dezertează din realitate, cum eronat se propagă mitul visătorului cu capul în nori, ci o înfruntă rămânând fidel darului primit, în pofida tuturor impedimentelor.
Pentru o reflecție mai aprofundată a conceptului expozițional, deosebit de prețioase sunt textele Anei. Invităm cititorii să parcurgă rândurile de mai jos:
Ana Petrovici-Popescu
COADĂ ÎMPLETITĂ DIN TREI FIRE DE LUT
”Autoportretul unui deceniu” abordează relația cu Dumnezeu din două perspective diferite, cea a condiției umane și cea a artistei aflate în conflict cu societatea incapabilă să ofere demnitate artei.
Nada ne propune să vedem interiorul omului îngreunat de propriile greșeli, al cărui corp nu poate fi curățat la un program infinit de spălare. Corpul, cel care ne arată prezentul și faptul că viața de aici nu e doar o sală de așteptare pentru viața de apoi, plătește fără apărare pentru gândurile pline de intenții defecte.
Pe vremuri, oamenii își pregăteau pe tot parcursul vieții hainele ce le vor îmbrăca ultima înfățișare a corpului înainte de a se închide în pământ, însă carnea minții, a emoțiilor și a gândurilor nu pot fi asemenea pregătite. Greșeala pare ca un ciocan de bătut carnea ce transformă corpul în forme unghiulare sau poate chiar omul își modelează de bunăvoie corpul pentru a și-l face adăpost și a se ascunde de privirea Celui căruia i-a greșit. Personajele decupate par a fi adăposturi în care nu intră lumina, cu încăperi unde se poate muri de rușine și unde greșeala poate aștepta preschimbarea sau dispariția/dizolvarea prin credință. Gura lipsește din fiecare lucrare, incapacitatea de a vorbi sau de a te justifica nu îi este permisă omului-ascuțit, gura i-a fost ștearsă pentru ca greșeala să își găsească mai greu ieșirea.
Omul din picturile Nadei este dezbrăcat de identitatea proprie în relația cu Dumnezeu, este prima ființă, este omul ce se identifică cu Adam, cu Eva sau cu apostolii, toți aflați în momentul apăsător al conștientizării propriilor păcate, apoi tot el se transformă în piatră, în stâncă cu păr și țepi și se preschimbă în unealtă de săpat pământul.
Poate albastru recurent e semnul rupturii din Rai sau a greșelii omului ce frânge bucăți din cer și i se așează pe trup precum cenușa unui foc din frunze de nuc. Pe parcursul picturilor, albastru se contaminează cu roșu și astfel păcatul îngreunat de violet pătează sângele următorilor oameni așa cum Adam ne arată imaginea unui Paradis părăsit, dezolant, abrupt și își poartă vina la vedere.
Pe de altă parte, Nora vede corespondențe între viața unui artist și cea a lui I(i)sus pentru a prinde curaj pe un drum care nu se lasă dinainte cunoscut, ale cărei mâini frământă frici și obstacole personale sau sociale, din nevoia de a-și justifica mereu existența. Greutățile vieții se preschimbă în clădiri pustii compuse din rotunjimile unui corp robust, cu scări vertebrale, ce împing privitorul să renunțe la gravitație și să se prindă de marginea unui perete pentru ca apoi să fie aruncat de la înălțime ca într-un hău fără timp. Construcții labirintice nu acomodează pe nimeni, sunt suspendate în peisaje deșertice în care nisipul minții rupe bucăți fine din pielea interioară și cicatricile sufletului ies prin pielea pânzei, la fel și firele de păr sau de oțel ce se ondulează ca atunci când un curent de aer sărat îți separă părul în două și trage fiecare parte în direcții diferite.
Privirea este lăsată să treacă prin formele create de mâinile omului într-un du-te-vino perpetuu, însă la rândul lor mâinile împărtășesc acceași soartă fiind suprafața care suportă stigmatele artistei, chiar dacă sunt două mâini stângi sau trei mâini ce formează o construcție într-o mișcare spiralată ce se alină și se susțin reciproc.
Totodată, mâna în sine nu mai este doar un obiect funcțional precum o furculiță, ci își face autoportretul pe care se adună bătăturile create de pensulele ținute strâns, are pielea asprită de culori, udă de la terebentină, cu degetele care șterg la gură pasta picturală și râcâie cu unghiile surplusul.
Ambele priviri picturale ale Nadei și Norei compun lichidul care dă viață legăturii cu Dumnezeu și înnoadă părul unui cap de lut întors către interior!
Ana Moroșanu Magdin
