” Locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept!”

La o cafea cu  scriitoarea Simona Tănăsescu,

„Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ele, o parte din sufletul meu!”

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi, te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci, persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Încearcă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înțeleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o acordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că, la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă nu știu cine, face sau nu face farmece la mormântul mamei ei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor, nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuoase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ele, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine!

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

 Ana Magdin: Simona, spune-mi, te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

 Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

 Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

 Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt, să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă , care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

 Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine împământenite.

Ana Moroşanu Magdin