La un ceai, cu poetul, scriitorul și jurnalistul, Ioan Vasiu,
„Eram bibliotecar în cea mai vestică localitate a țării, Beba Veche. Acolo, localnicii se „făleau” că locuiesc într-o comună unde se aud cocoșii cântând din trei țări: România, Ungaria și fosta Iugoslavie!”
Ana Magdin: Domnule Ioan Vasiu, cam la ce vârstă ați început să iubiți poezia ?
Ioan Vasiu: Am învățat să iubesc poezia dinainte de a învăța să scriu și să citesc. Eram la grădiniță și ascultam cu atenție educatoarea care recita mereu poezii, potrivite pentru vârsta celor de-o șchioapă. Unele dintre poeziile care-mi plăceau le memoram și le recitam acasă, în fața părinților și a surorilor mele. Îmi amintesc de asemenea cum bunica, seara, înainte de culcare, chiar și atunci când era obosită de la muncile câmpului, ne spunea povești și ne recita frumoase poezii. Le ascultam cu atenție până când adormeam. Dar, după ce am mers la școală, ajungând în ciclul gimnazial am început să iubesc și mai mult poezia. De multe ori, „furam” de la surorile mele mai mari, manualele lor de limba română și citeam cu nesaț poeziile care îmi plăceau mai mult. Iubirea pentru poezie m-a îndemnat, prin clasa a IV-a să aștern pe hârtie primele versuri compuse de mine. Regret că nu am păstrat acele caiete. Când am ajuns la liceu am început să cumpăr cărți de poezii, obicei care s-a amplificat mai apoi și așa se explică faptul că între cele aproape 3.000 de cărți din biblioteca mea personală, aproape un sfert sunt volume de poezii. Treptat, treptat, POEZIA a început să ocupe un loc aparte în inima și în sufletul meu. Locul acesta îl ocupă și acum și-l va ocupa atât timp cât voi mai trăi.
Ana Magdin: Când ați recitat pentru prima oară o poezie, pe o scenă, și, ce amintiri aveți de atunci ?
Ioan Vasiu: Era în toamna anului 1970. Abia debutasem cu o poezie publicată în revista literară ORIZONT de la Timișoara. Eram bibliotecar în cea mai vestică localitate a țării, Beba Veche. Acolo, localnicii se „făleau” că locuiesc într-o comună unde se aud cocoșii cântând din trei țări: România, Ungaria și fosta Iugoslavie. Într-o zi, am fost anunțat că vor veni la căminul cultural trei apreciați poeți din Timișoara, pentru a susține un recital de poezie pentru săteni. Când au sosit, am făcut cunoștință cu ei și am amuțit pentru câteva momente. Erau poeții Anghel Dumbrăveanu, Damian Ureche și Aurel Turcuș, bine cunoscuți și apreciați la nivel național. Mi-au fost prezentați de prozatorul Ion Velican, care îi însoțea și care scrisese cu puține luni în urmă câteva rânduri de „prezentare” a poeziilor mele, publicate în paginile ziarului local, care se tipărea la Timișoara. M-au rugat să urc pe scenă și să recit și eu, alături de ei, câteva poezii de-ale mele. Emoțiile mă copleșiseră, încât îmi era teamă să nu mă prăvălesc pe scenă. Mi-am revenit când am văzut că m-au aplaudat, nu doar cei din sală, ci și cei patru talentați scriitori, așezați pe scaune, alături de mine.
Ana Magdin: Cum a fost copilăria dumneavoastră, ce făceau copiii în acele vremuri ?
Ioan Vasiu: Am avut o copilărie fericită, chiar dacă atunci nu auzisem vorbindu-se de televizor, de telefon mobil sau de tabletă și calculator. Împreună cu prietenii mei, copii de aceeași vârstă cu mine, mergeam iarna cu săniile la derdeluș, iar vara băteam mingea pe o stradă, cu picioarele goale, unde stratul gros de praf ajungea până la glezne. Nu aveam nicio grijă. La sfârșitul anului, Moș Crăciun nu ne aducea jucării sofisticate, ci mere și nuci, într-un coșuleț de nuiele în care mai punea și câteva bomboane mentolate. Abia când am crescut mai mare mi-a cumpărat tata o bicicletă și un acordeon mic.
Ana Magdin: Cum a fost viața dumneavoastră în comunism, cum erau tratați oamenii de cultură ?
Ioan Vasiu: Pentru că publicam poezii în multe dintre revistele literare ce apăreau atunci, dintre care amintesc LUCEAFĂRUL, ROMÂNIA LITERARĂ, TRIBUNA, VATRA, CONTEMPORANUL, FAMILIA, TRANSILVANIA, ORIZONT și altele, eram numit „tânăr scriitor”. În această calitate am participat la trei tabere organizate pentru tinerii mânuitori ai condeiului. Una a fost organizată la Galați, una la Miercurea Ciuc și una în Maramureș. Acolo am cunoscut tineri scriitori, din diferite zone ale țării, dintre care unii mi-au devenit prieteni și țin legătura cu ei și acum. Iată doar un exemplu concret care demonstrează cum erau ”tratați” și respectați atunci oamenii de cultură, inclusiv scriitorii. Aș mai putea adăuga aici numeroasele festivaluri și concursuri de poezie, organizate în diferite orașe ale țării. La unele am participat și eu, obținând premii prețioase acordate de juriile din care făceau parte scriitori de valoare. Păstrez și acum diplomele și mă mândresc cu ele.
Ana Magdin: În afară de poezie, ce altceva mai faceți?
Ioan Vasiu: În decursul anilor am publicat mai multe volume de versuri, reportaje, interviuri și critică literară. În urmă cu aproape cinci ani am început să public, pe Facebook, aproape în fiecare zi un catren sau un distih. Așa se face că până acum am reușit să public peste 2.000 de catrene. Spre surprinderea și bucuria mea, în acest an am primit un CERTIFICAT pe care scrie: Record Național „Primul român care a publicat mai mult de 2.000 de catrene”, ce mi-a fost atribuit de Asociația Cartea Recordurilor din România. În afară de poezie, scriu zilnic materiale de presă (știri, reportaje, anchete, ș.a.) pentru o publicație săptămânală, PALIA EXPRES, din Orăștie, al cărui redactor șef sunt și care la începutul lunii noiembrie, anul acesta, împlinește 25 de ani de apariție neîntreruptă, fiind socotită cea mai longevivă publicație tipărită din județul Hunedoara. Este, dacă pot spune așa, o încununare a activității mele de jurnalist. Apropo, sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Ana Magdin: Ce înseamnă România pentru dumneavoastră ?
Ioan Vasiu: Din păcate, astăzi, unii parcă evită să afirme că sunt patrioți. Alții spun că a fi patriot nu mai este „la modă”. Mie nu mi-e rușine niciodată să spun că îmi iubesc țara, cu toată ființa mea. Pentru mine, România este tot ce am mai scump pe acest pământ.
Ana Magdin: Cum sunt aceste vremuri pentru dumneavoastră ?
Ioan Vasiu: Nici în cele mai urâte visuri nu am presimțit că voi ajunge să trăiesc asemenea vremuri. Mă îngrijorează prăbușirea economică a țării, mă îngrijorează scăderea nivelului de trai al multora dintre români, mă îngrijorează circul politic care nu mai contenește, mă îngrijorează faptul că nu mai sunt prețuite adevăratele valori ale neamului, mă îngrijorează starea infracțională, nesiguranța zilei de astăzi și mai ales a zilei de mâine. Într-un cuvânt, trăim vremuri grele. Și parcă nu ar fi fost de ajuns, iată că acum trebuie să ne supunem și unei pandemii, de care nu știm cum și când vom scăpa. Și totuși, eu am rămas un optimist, un om care speră că ziua de mâine va fi mai frumoasă decât ziua de azi.
Ana Magdin: Din ceea ce scrieți, rezultă că sunteți un romantic. Ce iubiți cel mai mult pe lumea aceasta?
Ioan Vasiu: Ați ghicit. Într-adevăr, sunt un romantic incurabil. Mă întrebați ce iubesc în această lume. Iubesc familia mea, iubesc poezia, iubesc primăvara și toamna, iubesc muntele și marea, iubesc lanul de grâu cu maci roșii, iubesc susurul apelor, cerul senin și apusul soarelui.
Ana Magdin: Ce v-ați dori cel mai mult pentru sufletul dumneavoastră ?
Ioan Vasiu: Să am liniște și pace, să reușesc să tipăresc toate versurile pe care le mai am în sertar, să mă bucur încă de soția mea, care îmi este mereu aproape și îmi înțelege preocupările, de copiii, nepoții și strănepotul meu, să duc mai departe publicația Palia Expres, măcar 10 ani de acum înainte. Îmi doresc de asemenea să fiu sănătos și să trăiesc cu credința în suflet, convins că într-o zi, îl voi întâlni pe Dumnezeu cu o floare în mână…
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni.
Ioan Vasiu: Românilor de pretutindeni, le doresc toate cele bune, asigurându-i că pentru ei am numai gânduri de prețuire și de apreciere. Îi aștept pe toți, aici ACASĂ!
Ana Moroșanu Magdin
