La o cafea online, cu Anca Stuparu, ne povestește despre întâlnirea la New York, dintre doi „școlari zvăpăiați”, pentru promovarea povestirilor scrise în pandemie!

Cartea a fost scrisă de la început cu un scop caritabil. Toți am fost de acord ca venitul din vânzarea cărții să meargă exclusiv către Organizația de caritate fondată de Prințesa Marina Stourdza “Casa Speranței House of Hope” spre a veni în ajutorul copiilor cu boli incurabile. Editura Curtea Veche a sprijinit din primul moment inițiativa  noastră și au făcut toate demersurile necesare ca fondurile să ajungă la copiii din centrul de îngrijire paleativă “Casa Speranței House of Hope”

 

 

 

 

 

Ana Magdin: După 32 de ani v-ați reîntâlnit cu foști colegi din clasele I-VIII, cine a avut ideea să scrieți această carte de suflet?

 

Anca Stuparu: Cartea intitulată poznaș “Povestirile unor școlari zvăpăiați Amintiri pandemice” e produsul final al unei idei colective a foștilor colegi de Școală Generală regăsiți la peste trei decenii de la absolvire, fiecare blocat fiind în câte un colț de lume, în carantina din Martie 2020. Inițial poveștile au fost scrise ca o terapie, ca un mecanism de apărare în fața unei realități noi, incerte.  Am folosit acest timp oprit transformandu-l într-un “timp regăsit”. Astfel am început să ne aducem aminte de cele mai trăznite lucruri făcute în școală, povestindu-ni-le unul altuia.

Catalizatorul acestei cărți, Andreea Marcu Fugaru, a creat un grup și a avut inspirația de a adăuga și o a doua parte a cărții în care scriem și povestim fiecare despre noi cei de acum. Ca o tragedie a sorții, Andreea Marcu s-a stins răpusă ea însăși de Covid în Noiembrie 2021.

 

 

Ana Magdin:  Care era povestea Andreei Marcu? Cum vă gândiți  să îi păstrați memoria vie?

Anca Stuparu: Andreea Marcu povestește cu mult umor și nostalgie despre “Drumul către școală” cu tot ritualul și rutina repetitivității lui. O rutină pe care am spart-o cu un râs, cu o trăsnaie, cu emoția primelor trăiri și am transformat-o într-un ritual al camaraderiei, al drumului înapoi, al întoarcerii spre casă. Andreea Marcu rememorează o mulțime de alte întâmplări hazlii, năzdrăvănii născocite ad hoc după povara unei zile toropitoare de școală. Îi păstrăm vie amintirea împlinindu-i ce a visat. “Îmi doresc ca fiecare din noi să scrie ceva, să nu se termine cartea cu mine!”

 

Ana Magdin: V-ați revăzut anul acesta cu unul dintre Școlarii Zvăpăiați la New York, cum a fost această revedere?

 

Anca Stuparu: Elian Bacilă, Pictorul de Negru al României, s-a aflat prin profesia sa la New York în vizită la muzee de artă și am avut bucuria să îl revăd de două ori în mai puțin de un an. A fost o revedere de suflet, în care timpul parcă nu s-ar fi oprit niciodată. Nu doar că reîntâlnindu-ne am povestit despre foștii colegi și năzdrăvăniile făcute împreună, dar am și avut surpriza unei revederi virtuale cu Mihaela Melencu, altă colegă a noastră stabilită pe celaltă coastă a Americii. A fost o veselie continuă, un râs mult din orele de franceză și adus cu noi într-un alt timp și într-o altă lume.

 

Ana Magdin: Care va fi scopul acestei cărți, vă rog, să ne povestiți cu ce gând ați scris această carte, Dvs și colegii dvs de școală?

 

Anca Stuparu: Cartea a fost scrisă de la început cu un scop caritabil. Toți am fost de acord ca venitul din vânzarea cărții să meargă exclusiv către Organizația de caritate fondată de Prințesa Marina Sturdza “Casa Speranței House of Hope” spre a veni în ajutorul copiilor cu boli incurabile. Editura Curtea Veche a sprijinit din primul moment inițiativa  noastră și au făcut toate demersurile necesare ca fondurile să ajungă la copiii din centrul de îngrijire paleativă “Casa Speranței House of Hope”

 

 

Ana Magdin:  Cum era ritualul îndrăgostiților și cine l-a creat?

Anca Stuparu: Depre acest “Ritual al îndrăgostiților” am rememorat cu Elian Bacilă, fiind unul dintre momentele încărcate de emoție, noutate, surpriză și suspans create de el și de Petrică Jianu. E o poveste de o candoare și o frumusețe povestită cu mult umor, așa cum doar niște adulți rămași în suflete copii, o mai pot povesti. Alt paradox al cărții este că niciodată nu mi-aș fi imaginat că foștii mei colegi ajunși la vârsta maturității se vor întoarce cu aceeași poftă de joacă în copilărie și că vor povesti atât de sublim despre ea.

 

Ana Magdin: De unde vine povestea și amintirea “Șoarecului din clasă”?

 Anca Stuparu: Povestea șoarecului ascuns în lada de lemne,  e povestea noastră, a tuturor. Petrică Jianu l-a găsit acolo după un chițăit care putea părea un lemn trosnind în soba cu care ne încălzeam clasa, dar fuga bietului animal speriat printre bănci ne-a dus pe toți la o exaltare colectivă cu Alin Milutinovici, Silviu Vlăduceanu, Vasile Lature, Cristi Ghițoaica, Florin Slavoia, Sorin Bijan, Adi Nichescu și Nicu Suciu, cei mai nebunatici și inventivi dintre colegi. Tocmai acest suspans și ceea ce a descurs din el, puteți descoperi în paginile cărții.

 

Ana Magdin: În această carte, care este povestea Dvs?

 

Anca Stuparu: Povestea mea e despre profesorii noștri, cu automatismele lor verbale, iar experiențele hazlii de la diverse materii încheie cartea. Fără acești profesori unici în felul lor, copilăria noastră nu ar fi fost aceeași. Și chiar dacă unii din ei ne privesc acum din cer precum Tovarășul Învățător  Costică Cârstoiu, pe care îl strigam și după Revoluție tot “Tovarășu’”, diriginta noastră Camelia Mărculescu, profesorul de geografie Alexandru Ștefănescu poreclit  “Gulo Gulo”, profesorul de Germană Brândușoiu Ion sau “Hausaufgabe” care râd aducându-și aminte de noi printre îngeri, iar pe ceilalți, ca profesoara de română, Paraschiva Nănescu, Profesoara de istorie Anica Ghindoc, profesoara de fizică Diana Grozăvescu, profesoara de Constituție Mery Iacobescu, pofesorii de matematică Șefan Stuparu și Nicolae Bobic, pofesoara de chimie Elena Banda, cei de lucru manual Porfesorul Șorican și Profesoara Sveta Kitchet, profesoara de muzică  Doina Stuparu, profesoara de franceză  Ariana Grozăvescu,  directorul școlii Liviu Orza, sunt toți parte din amintirile noastre și frumusețea vie a interacționării cu ei, rămâne eternă.

 

De asemeni, am adăugat la fiecare povestire a colegilor, o altă aminitre hazlie pe care le-am păstrat-o peste ani. Astfel am scris despre “Minunile copilăriei” în povestea despre Gabi Trăilescu, am readus timpul în care reflectam la “Cele mai bune meserii” în continuarea poveștii lui Silviu Vlăduceanu, am stabilit în “Gramatica după Florin” că și peste ani de zile “Un motan culcat în pat/ Se numește predicat, Lapte dulce, lapte fiert/ Se numește Subiect, Lapte acru și bătut/ Se numește Atribut așa cum ne ajuta să le ținem minte, Flori Slavoia.

 

 

Ana Magdin: Al cui era ghiozdanul cu dulciuri nemțești? Cine mai scrie atât de caligrafic precum Adina Bornuz?  

 

Anca Stuparu: Sunt minunate întrebările dumneavoastră și dezvăluie cititorului câte puțin din întâmplările haioase din paginile cărții. Din ghiozdanul cu ursuleți nemțești și bomboane M&M a lui Anne Marie Kreutzer am mâncat cu mare poftă fiecare dintre noi. Povestea Adinei Bornuz, despre cheia uitată și biletele rupte înainte să fie vândute la spectacol, precum și scrisul impecabil al acesteia sunt redate cu mult umor de situație în carte.

 

Ana Magdin:  Unde sunteți acum, ce faceți și prin ce zonă a Universului v-ați stabilit fiecare?

 

Anca Stuparu: Răspunsul la această întrebare e dat în a doua parte a cărții. La sugestia regretatei noastre colege, Andreea Marcu, am scris fiecare câte ceva despre noi cei de acum și ce am făcut în cele peste trei decenii de la ultima noastră clasă.

 

Ana Magdin: Un gând pentru colegii Dvs, și pentru românii de pretutindeni!

Anca Stuparu: Le doresc din tot sufletul să rămână copii, să aibă mereu sufletele pătrunse de neastâmpărul și forța creativă a copilăriei, să râdă, să se bucure de minunile vieții. Îi încurajez să citească cartea și să se regăsească printre noi. Până la urmă în clasa fiecăruia era un Ilie Nichescu care făcea fițuici, un Silviu Vlăduceanu care anunța când vine profesorul spre clasă, un Vasile Lature care spunea că el este elevul de servici, o Gabi Trăilescu și o Anne Marie Kreutzer, care ne arătau că dincolo de granițe lumea mănâncă pe săturate urși berlinezi și șuncă de Praga, un Ghiță eroul care făcea cele mai neînchipuite trăsnăi, o cuminte Adina Bornuz care echilibra tensiunile create și ne ancora în realitate, o Andrea Marcu care găsea soluții în cele mai dificile momente, un Florin Slavoia care ne ajuta să memorăm când ajungeam la capătul puterilor.

 

Ana Moroșanu Magdin